Industria asigurărilor încă mai folosește termenul “război”, deși acesta nu beneficiază de o definiție clară în dreptul internațional public.

Dreptul internațional public preferă azi pe larg termenul “conflict” iar legislația conflictelor lasă la aprecierea statelor, fie individual, fie colectiv, calificarea unui eveniment ca factor declanșator al unui conflict, calificarea unui conflict ca fiind unul armat și calificarea unei acțiuni de răspuns ca măsură de apărare în conflict.

Articolul analizează modul în care această construcție juridică influențează calificarea riscului și adaptarea dreptului asigurărilor la evoluțiile politice internaționale din ultimii ani și la dezvoltarea accelerată, în acest context, a jurisprudenței privind acoperirea sau excluderea riscului de război.

În materia asigurărilor, interesată de riscuri și de măsuri de evitare și de diminuare a riscului, propun deci acest limbaj: factori declanșatori ai unui conflict și măsuri de apărare în caz de conflict.

Conflictul – Factorul Declanșator: Carta ONU

Carta ONU stabilește că Organizația poate să ia măsuri (colective, desigur) pentru prevenirea și eliminarea amenințărilor la adresa păcii și pentru suprimarea actelor de agresiune sau a altor încălcări ale păcii.

Se observă determinarea largă a actelor de agresiune – amenințări sau încălcări ale păcii, însă nu și o definiție a acestora.

În conformitate cu Carta, Consiliul de Securitate poate determina existența unui act de agresiune și face recomandări sau lua decizii privitoare la măsurile de luat.

Referirea Cartei la actul armat este una specială, atunci când Carta prevede expres că nu îngrădește dreptul la apărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat, nici acesta definit, solicitând statului care ia aceste măsuri de apărare doar să le raporteze Consiliului de Securitate.

De aceea, voi folosi de acum acest termen, agresiune, fiind unul mai cuprinzător, atunci când nu se face trimitere expresă, prin tratate sau convenții, la acte armate sau de agresiune armată.

Conflictul – Factorul Declanșator – Tratatul NATO

Tratatul NATO este unul dintre angajamentele de apărare colectivă la care face referire Carta ONU și la care poate apela un stat semnatar al Tratatului.

Mecanismul apărării colective este declanșat, conform Tratatului, de un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, și care va fi considerat un atac împotriva tuturor părților Tratatului.

Se observă că și Tratatul NATO prevede activarea mecanismelor de apărare în cazul unui atac armat, din nou lipsind însă o definiție a acestuia.

De altfel, în cadrul mecanismului de consultare prevăzut de art. 4 din Tratat, consultările pot avea ca obiect, ca potențial factor declanșator al conflictului, orice amenință integritatea teritorială, independența politică sau securitatea oricăreia dintre părți, în opinia acelei părți.

Aceste prevederi arată cât de liberă este posibilitatea unui stat sau a unui grup de state, legate sau nu prin angajamente de apărare, de a decide ce înseamnă un act de agresiune la adresa lor.

Conflictul – Măsurile de apărare: Carta ONU şi Tratatul NATO

Indiferent de forma actului de agresiune, măsurile de apărare luate individual de statul agresat sau măsurile de sprijin a acestui stat de către membrii Tratatului, oferite individual sau colectiv, sunt diverse.

În primul rând, Tratatul prevede un lucru important, şi anume că rămâne la decizia fiecărui stat membru NATO agresat alegerea de a exercita dreptul la autoapărare individuală SAU colectivă, chiar şi în contextul existenţei Tratatului.

Fiecare stat membru NATO poate decide, după aprecierea asupra factorului declanşator, să se apere şi singur, luând măsurile pe care le crede necesare şi suficiente.

Tipuri de sprijin – orice acțiune, nu doar forța armată, la decizia fiecărui stat

Tratatul NATO prevede că statele membre vor sprijini partea atacată prin realizarea imediată a oricărei acțiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forței armate, în vederea restabilirii și menținerii securității în spațiul Atlanticului de Nord.

Se observă că sprijinul poate consta în orice măsură, gradual, la libertatea părților Tratatului, mergând până la folosirea forței armate.

Sprijin – individual si/sau colectiv, la decizia fiecărui stat

Sprijinul oferit statului agresat poate fi individual, când un stat membru ia măsuri proprii de sprijin, independent de existența și conținutul unei decizii colective, sau colectiv, când statul membru se alătură celorlalte state în luarea de măsuri de sprijin comune, independent de luarea pe cont propriu a unor măsuri de sprijin individuale.

Să facem două studii de caz pe aceeași bază ca mai sus – Carta ONU și Tratatul NATO.

Opțiunile statelor membre ONU – Ucraina

Ucraina nu a declarat război Rusiei din 2022 până azi pentru că acest lucru nu este necesar, accentul pe defensivă fiind suficient pentru apărarea statului ucrainean. În baza legii speciale a mobilizării, diferită de legea privind apărarea națională, Ucrainei i-a fost suficient să intre în stare de război fiindcă a avut nevoie doar de asta ca să se apere.

În lipsa unui mecanism de apărare colectivă și a blocajului la nivelul Consiliului de Securitate al ONU, Ucraina a decis în funcție de interesul său de autoapărare individuală, iar statele membre ONU au oferit sprijin în funcție de interesele proprii.

Opțiunile statelor membre NATO

Ce s-ar întâmpla în România în cazul unui act de agresiune?

România are și ea, în opinia mea, o legislație flexibilă și gradată care permite atât interpretarea actului de agresiune, cât și adaptarea răspunsului la un act de agresiune, în contextul autoapărării individuale sau, în funcție de o decizie a statului, al apărării colective în cadrul NATO.

Lipsa nevoii de a declara razboi se leagă de suficiența mijloacelor legale de organizare a defensivei.

Este deci perfect posibil ca, în funcție de gravitatea situației, statul român să nu apeleze la dreptul la apărare colectivă dat de Tratatul NATO și nici măcar să declare stare de război pentru a se apăra.

Legislația României constă în:

• Ordonanţa de urgenţă nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă
• Legea nr. 355/2009 privind regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război
• Legea 45/1994 a apărării naţionale

Observăm, din nou, lipsa unei definiţii a actului de agresiune.

Actele de agresiune sunt calificate de legislația română prin țintă și efectele lor, nu prin conținutul lor.

Factorii declanșatori sunt:

• în cazul stării de asediu: pericole grave, actuale sau iminente, care amenință suveranitatea, independența, unitatea ori integritatea teritorială a statului…
• în cazul stării de mobilizare: amenințări grave care pot afecta suveranitatea, independența și unitatea statului, integritatea teritorială a țării și democrația constituțională.
• în cazul stării de război: agresiune care atentează la integritatea teritorială, la existența și la unitatea statului și a poporului român, dar, în principal, din economia legii, agresiunea armată, fără a exclude însă și alte acte non-armate.

Ținta actelor de agresiune poate fi deci suveranitatea, independența și unitatea statului, integritatea teritorială a țării și chiar democrația constituțională, la care fac referire atât Carta ONU, cât și Tratatul NATO.

Măsurile de răspuns ale României sunt starea de asediu, starea de mobilizare și starea de război.

Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri excepționale de natură politică, militară, economică, socială și de altă natură, instituite pentru adaptarea capacității de apărare a țării, inclusiv apărarea cibernetică (!).

Starea de mobilizare reprezintă totalitatea măsurilor extraordinare ce se pot institui, în principal, în domeniile politic, economic, social, administrativ, diplomatic, juridic și militar.

Starea de război reprezintă totalitatea măsurilor extraordinare care se pot institui, în principal, în domeniile politic, economic, social, administrativ, diplomatic, juridic și militar.

Se observă că este vorba de măsuri excepţionale/extraordinare de naturi diverse, nu doar militare: politică, economică, socială, administrativă, diplomatică, juridică şi de orice altă natură.

Important de spus că toate aceste stări sunt măsuri politice, fiind instituite sau declarate de Preşedinte şi încuvinţate de Parlament, conform Constituţiei României, supunându-se astfel regulilor democraţiei constituţionale.

Măsurile cu caracter militar se aplică gradual, în fiecare dintre cele trei stări: asediu, mobilizare şi război, abia la declararea stării de război Centrul naţional militar de comandă, implicat până atunci în toate etapele de răspuns, funcţionând la capacitatea operaţională completă.

Principiul folosit de legislația română este deci cel al gradualizării și raportării primordiale la defensivă, nu la atac.

Succesiunea de măsuri este prevăzută inclusiv de către Constituția României și este consacrată ca principiu de Legea 45/1994 a apărării naționale: „În caz de agresiune …, a cărei amploare depășește capacitatea combativă a forțelor armate organizate pe principiul suficienței defensive, riposta va cuprinde formele corespunzătoare în care vor fi angajate toate resursele umane și materiale necesare respingerii acesteia.”

Iată un principiu legal complex, înțelept și de forță, care lucrează cu factori declanșatori și cu măsuri de răspuns, parte a dreptului public intern și internațional, și care trebuie avut în vedere la definirea riscului de război în materia dreptului privat al asigurărilor.

Concluzie

Calificarea unui eveniment ca factor declanșator al unui conflict, calificarea unui conflict ca fiind unul armat și calificarea unei acțiuni de răspuns ca măsură de apărare este la aprecierea statelor, fie individual, fie colectiv.

A declara război rămâne deci o noțiune desuetă, față de complexitatea acestor raporturi juridice în care manifestările de voință, individuală sau colectivă, ale statelor, în cazul unui conflict, pot fi atât de variate.

Cât de mult contează în economia unei clauze contractuale de acoperire sau de excludere a riscului de război dacă evenimentul este calificat de Consiliul ONU, de NATO sau de un stat ca fiind un act armat sau (doar) un act de agresiune și criteriile în baza cărora este făcută această calificare?

Dreptul asigurărilor se apropie, în materia riscului de război, de granița între dreptul internațional privat și cel internațional public.

Se pregătește industria asigurărilor pentru această provocare? În articolul următor vom vedea cum o face.