Pentru început: în materia RCA, nu se pune semnul egal între persoana prejudiciată și consumator.
Nu doar pentru că termenul de consumator este folosit impropriu, deoarece nu suntem în materie contractuală și nici a protecției consumatorului (cu atât mai puțin când persoana prejudiciată este o persoană juridică). Iar dacă vrem să subliniem prin această asociere de termeni nevoia de a proteja cu precădere persoana prejudiciată în raporturile sale cu asigurătorul RCA, trebuie să ne gândim bine înainte de a o face.
Am început de aici pentru că se uită prea repede că Legea și Norma RCA reglementează un interes general, public, astfel încât, pentru siguranța raporturilor juridice între părțile implicate, ele trebuie să aibe în vedere caracterul predictibil atât al cuantumului pretențiilor solicitate de către persoana prejudiciata cât și al cuantumului despăgubirii oferite de către asigurător.
Nevoia de predictibilitate o are, desigur, persoana prejudiciată, pentru protecție legală.
Aceeași nevoie o are însă, în egală măsură, și asigurătorul RCA, având în vedere specificul activității sale, dar și, de asemenea, pentru protecție legală, în considerarea calității sale de furnizor al unui serviciu indispensabil, de interes general. Mai mult, de ce nu?, în considerarea respectului cuvenit datoriei sale de a proteja propriul asigurat („duty to defend”), de multe ori consumator în înțelesul legal, de această dată, al termenului.

E nevoie deci de o soluție obiectivă și echitabilă economic care să permită atât asigurătorului cât și păgubitului anticiparea în mod satisfăcător a cuantumului pretențiilor și a celui al despăgubirilor.

Că paranteză, o întrebare. Ce soluție ar putea fi mai buna decât una convenită de către părți?
Cei care cred că asigurătorul RCA trebuie să plătească oricât cere persoana prejudiciată se vor întreba ce loc are o convenție în materia răspunderii civile obligatorii.
Stabilirea despăgubirii se face însă, în mecanismul legislației RCA din România, prin mecanismul explicit al cererii și ofertei, care nu este altceva decât aplicarea în materia RCA a prevederilor din Codul Civil care spun, ca regulă, că despăgubirea se stabilește prin acordul părților.
Excepția de la regulă trebuie să fie prevăzută expres de lege, spune Codul Civil, iar Legea RCA nu consacră în materia RCA o asemenea excepție, ci chiar regula.
În aceste condiții, ce trebuie să facă și fac deja Legea și Norma RCA este să anticipeze o astfel de soluție amiabilă rezonabilă.
Predictibilitatea se poate asigura prin lege doar în condițiile în care modul legal de calcul al pretențiilor și al despăgubirii este credibil. Adică obiectiv și general valabil. În mod necesar, bazat pe studii, inclusiv statistice.

Una dintre cele mai spinoase probleme din dezbaterea publică asupra modificării Normei RCA încheiată recent a fost modul de calcul al duratei lipsei de folosință.
Predictibilitatea absolut necesară a valorii reparației și a locațiunii se asigură de către lege prin intervenția asupra prețurilor, tarifelor și duratelor reparației și locațiunii.
În ce privește prețurile și tarifele, Legea și Norma RCA trimit la prețurile de referință pe piață (nu întâmplător, o trimitere similară o fac și dispozițiile privind compensarea medicamentelor din materia asigurărilor sociale de sănătate – și ele obligatorii, în interes general).
Durata indisponibilizarii este și ea esențială, ca și în cazul reparării.
Daca durata manoperei este stabilita de către producător, în cazul duratei lipsei de folosință, aceasta predictibilitate se asigură, în Norma RCA actuală, prin:
– limitarea perioadei de indisponibilitate acoperite de asigurare
– calculul perioadei maxime prin împărțirea la patru a orelor de manoperă normate de producător.
Aceasta regulă de calcul a perioadei maxime a indisponibilității este obiectivă, fiind raportată la o durată obiectivă, cea a orelor de manoperă normate de producător.
Diviziunea la patru nu poate fi decât determinată statistic, care trebuie că a luat deja în considerare timpi precum numărul de ore lucrate zilnic, în medie, la o reparație, zilele necesare persoanei prejudiciate pentru constatarea daunelor, predarea vehiculului spre reparare, preluarea vehiculului reparat, zilele libere ale reparatorului samd.
Rolul unui calcul obiectiv al unei perioade maxime de indisponibilitate este și acela de a determina diligența persoanei prejudiciate în aducerea rapidă a vehiculului la starea anterioară.
Se prezumă prin modul de calcul al duratei indisponibilității convenția intre un proprietar diligent și un asigurător cumpătat, dintre care niciunul nu ar tolera nicio prelungire artificială a lipsei de folosință.

Chiar dacă, potrivit propunerii de modificare a Normei RCA, perioada de indisponibilitate este în continuare limitată, modul de calcul modificat nu mai este unul obiectiv.
În primul rând, numărul de zile de lipsa de folosință depinde de comportamentul persoanei prejudiciate și chiar al unui terț – reparatorul.
În al doilea rând, nu există la baza acestui calcul un studiu statistic (a se vedea adăugarea apriori a două zile la fiecare cinci zile de indisponibilitate calculate statistic).

Durata lipsei de folosință nici măcar nu este corelată, în reglementarea actuală, și nici nu trebuie corelată, prin modificare, cu datele intrării și ieșirii din reparație și cu evenimentele ce apar pe durata reparației, altele decât cele datorate culpei asigurătorului.
Persoana prejudiciată are acum libertatea de a alege, după nevoile sale de pe durata indisponibilității vehiculului avariat, dacă să beneficieze de autovehicul de înlocuire sau de alte modalități de transport și când să apeleze la aceste beneficii – nu doar pe parcursul reparației ci chiar și înainte de predarea către reparator.

În contextul Normei actuale, mai are nevoie deci persoana prejudiciata de protecție suplimentară fata de asigurator? Nu cumva Norma actuală realizează deja acel echilibru?